Fericirea este o stare care se comunică sugestiv, se difuzează singură și care iradiază peste tot în jurul ei. Același lucru e valabil și pentru tristețe, motiv pentru care tindem să evităm compania celor mâhniți și vitregiți de soartă. Chiar dacă încercăm să îi consolăm, ne contaminează cu tristețea lor. Sunt stări contagioase… Oamenii aleargă după fericire și încearcă să evite pe cât posibil tristețea și necazul. Preferăm să ne bucurăm cu cei care se bucură decât să plângem cu cei care plâng. Și e firesc să fie așa, pentru că omul a fost creat pentru fericire, nu pentru moarte, scârbă și necaz. Fericirea e mediul natural al omului.
Moartea și suferința au venit în lume prin păcat, dar, purtând chipul lui Dumnezeu în noi, nu se poate să simțim compasiune față de semenii noștri în suferință. Compasiunea însă nu e de ajuns, nici mila. Niciun sentiment nu e nobil dacă nu produce efecte. Îți pare rău de un om năpăstuit, dar ce faci ca să îl ajuți? Evanghelia de astăzi este extrem de actuală. Dacă nu din dragoste morbidă pentru spectacolul morții, participăm la funeralii din rațiuni sociale. În multe locuri, în special la țară, înmormântările au o importantă componentă teatrală, pe lângă durerea pe care nu o contestă nimeni. Văduve care își smulg părul din cap, urlete animalice, coruri de bocitoare care își rostesc implacabil versurile litaniilor nazalizate, iertăciuni fățărite care întorc cuțitul în rană, soții care cuprinse de disperațiunea cea mai acerbă vor să se țîpe în groapă, sălbatice tradițiuni ancestrale care se întind de-a lungul interminabilelor ceasuri ale înmormântării. Dar cui mai îi pasă de starea economică a văduvei după ce se termină tot circul? Iată de ce trebuie să existe și evanghelii ca cea de azi…
Preot Sorin Seviciu
