Faptul că ai moștenit o religie nu îți dăruiește și credință. De multe ori, confesiunea e o simplă chestie de geografie, care, dacă ar fi contat pentru Dumnezeu, niciunul dintre noi nu s-ar fi mântuit. Ar fi trebuit să ne mutăm în Orientul Mijlociu… Atunci când e vorba de credință e ușor să exhalezi lozinci rostite cu glas bățos și să ții discursuri cu voce emoționată gâtuit-căprită înșirând tot felul de bazaconii imbecile pe o structură discursivă iacobină îndumnezeită ad hoc, behăind à tort et à travers cugetări sentențioase despre religiune, strămoși și neam. În realitate, credința e un dar al lui Dumnezeu, un dar primit personal, dincolo de considente de ordin geografic sau geo-politic. Iar actul de credință, considerat în structura lui intimă implică o sumedenie de raporturi de natură diversă între rațiune și simțire, inteligență, voință, memorie, imaginație, simțuri, sentimente etc, etc. Vorbind despre Rațiune și Simțire nu mă refeream la Sense and Sensibility de Jane Austen ci la relația dintre inteligență și afectivitate, cu ingredientele de rigoare. Inteligența își are propriile ei algoritme după care procesează informațiile primite, doar că aceste informații sunt filtrate printr-un ansamblu extrem de complex: Memorie, imaginație, afectivitate, temperament, pasiuni, educație etcetera.Orice informație transmisă prin simțuri își găsește imediat ecou în memoria noastră, dat fiind că toate calitățile și elementele exprimate logic în definițiile ideilor și a conceptelor însuțite de-a lungul timpului, se regăsesc în memorie, iar memoria noastră, programabilă prin natură, este programată prin educație, propagandă, devenind un depozit de clișee și prejudecăți.În memoria noastră lucrurile sunt etichetate drept bune sau rele, așa că, în momentul în care inteligența noastră va prelua datele primite prin mijlocirea simțurilor, le vom asocia vrând-nevrând cu cele depozitate în vastul tezaur al memoriei noastre. Prin urmare, dacă am fost programați prin educație sau propagandă să percepem un lucru drept bun sau rău, în momentul în care simțurile îl vor transmite inteligenței noastre, îl vom asuma ca atare dacă nu vom reuși să ne detașăm îndeajuns de prejudecățile noastre. Nu doar inteligența face asocieri ci și zburdalnica imaginație care țopăie nestăpânită pe câmpiile adesea otrăvitoare ale memoriei. Ar fi nedrept să trecem cu vederea emoțiile legate de lucrurile care își fac veacul în memoria și imaginația noastră, acestea fiind indisolubil legate de evenimente mai mult sau mai puțin fericite din istoria noastră personală. Ce poate fi mai cumplit decât să vezi inteligența, pecetea Supremă a chipului lui Dumnezeu în om, condusă și dominată de prejudecăți și mizerabile pasiuni , iar voința, care ne face să optăm pentru binele sau răul propuse de inteligență, subjugată de cele mai triste și mai dobitocești patimi?
