Vameșul din parabolă se recunoaște păcătos; este gol înaintea lui Dumnezeu tocmai de aceea Dumnezeu poate să-i umple și să-i schimbe viața în bine. Prin atitudinea lui semeață și autosuficientă, fariseul nu recunoaște rolul lui Dumnezeu în viața lui, nu cere nimic și nu primește nimic. Mântuitorul nostru ne spune despre vameș că s-a întors la casa sa mai îndreptat decât fariseul. Și, dacă suntem atenți, aici intervine o problemă teologică fundamentală și extrem de complicată, care izvârăște din folosirea comparativului (mai îndreptat): cea a justificării, cea a îndreptățirii, a îndreptării prin care ești socotit. Cel care este neprihănit, prin definiție nu are nicio pată. Prin urmare, ori ești neprihănit, ori nu ești neprihănit. Neprihănirea ca atare nu îngăduie nici plus nici minus, neavând o scară de valori de la 1 la 10. Nimic mai adevărat: până la jertfa a lui Histos, sub aspect legal, nu a fost îndreptățit nimeni. Sub aspect moral lucrurile stau diferit, pentru că atât în bine cât și în rău există o ierarhie. Întotdeauna în raport cu ceilalți vei fi mai bun sau mai rău. Altfel Mântuitorul nu ar fi folosit comparativul de mai sus. În plus, face o comparație și referitor la neprihănirea care, teoretic vorbind, nu ar admite diverse trepte: „dacă neprihănirea voastră nu va depăși neprihănirea cărturarilor și fariseilor, nu veți intra în nici un caz în împărăția cerurilor”. Există însă o diferență incontestabilă între îndreptățirea juridică și cea morală. Până la jertfa lui Histos, atât vameșul cât și fariseul, ca arhetipuri formale, se aflau, ca să spunem elegant, în aceeași oală. Sub aspect legal nu era justificat, nu era indreptățit nici unul, nici celălalt. Dar sub aspect moral, lucrurile stau diferit, pentru că și înainte de Hristos și după Hristos, au existat oameni mai buni sau mai drepți decât ceilalți. După reformă a existat la anumite denominațiuni tendința de a reduce totul la credință, doar la credință: sola fide. Mântuire prin doar prin credință, justificare, îndreptățire doar prin credință… Or, fără jertfa lui Cristos, și fără Învierea lui Christos credința ar fi fost inutilă și zadarnică. Credința în sine, a fost anterioară jertfei care aduce îndreptățirea. E suficient să citim Scriptura și să-l vedem pe Isus constatând credința oamenilor. Dar justificarea deși ne vine din credință care este un dar gratuit al lui Dumnezeu, nu se dobândește doar prin credință ci presupune mai mulți factori: jertfa lui Hristos, harul, învierea și nu în ultimul rând faptele, în rândul cărora se înscrie și atitudinea. Cel ce se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa. Să nu cădem în capcana de a-l judeca pe fariseu cu răutate și cu mânie proletară, pentru că am fi exact asemenea lui, ci recunoscându-ne condiția să urmăm pilda vameșului, care fără a se raporta la alții știe că doar Dumnezeu îi poate schimba viața în bine. Preot Sorin Seviciu
